Tarpanii

caii sălbatici europeni

Se cunoaște foarte putin despre caii sălbatici

care existau, într-un trecut nu foarte îndepărtat, pe câmpiile din Moldova, Valahia, Dobrogea și Transilvania. Pe baza dovezilor paleontologice și arheologice, putem afirma că oamenii care au locuit din cele mai vechi timpuri în spațiul carpato-danubiano pontic vânau și venerau în egală măsură caii sălbatici.

Cuprins

De la căluș și călușari la planta coada-calului (Equisetum arvense), Cavalerul Trac sau expresia de un atemporal absolut “La Paştele cailor”. În simbolistica visurilor, dacă visezi cai, visul se traduce prin succes și reușită, iar caii lui Sântoader ne-au vegheat dintotdeauna neamul încă de la începuturile calendarului mitologic stră-românesc caii ne-au fost mereu alături. Se cunoaște foarte putin despre caii sălbatici care existau, într-un trecut nu foarte îndepărtat, pe câmpiile din Moldova, Valahia, Dobrogea și Transilvania. Pe baza dovezilor paleontologice și arheologice, putem afirma că oamenii care au locuit din cele mai vechi timpuri în spațiul carpato-danubiano pontic vânau și venerau în egală măsură caii sălbatici. Există sute de fosile aparținând speciilor dispărute Equus stenonis, Equus aluticus, Equus primigenius şi Equus caballus fossilis, descoperite în siturile paleontologice din Vaslui, Covasna, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Vâlcea, Constanţa, Mureş, Sibiu, Alba, Argeş, Caraş-Severin, Botoşani, Timiş. Toate aceste specii de cai sălbatici fosili erau vânate cu interes deosebit de locuitorii din Paleoliticul superior care trăiau pe meleagurile noastre. În fond, din toată gama de specii de vânat care trăiau pe atunci, caii sălbatici erau printre cele mai puțin periculoase animale. Puși în fața faptului de a alege vânătoarea unor cai, comparativ cu cea a zimbrilor, bourilor, mistreților, cervidelor de talie mare (animale redutabile) primii oameni se orientau adesea spre cai. Singurul impediment era reprezentat de viteza cabalinelor, dar comparativ cu riscurile prezentate de un bour sau un mistreț furios, vânarea cailor era întotdeauna o alegere mai mult decât inspirată. În Neolitic, problema existenței cailor pe meleagurile noastre ia noi aspecte, mai ales către sfârșitul acestei epoci, când frumoasele erbivoare încep să fie domesticite. În perioada de tranziție spre Epoca Bronzului nu mai există nicio ezitare în privința distingerii cailor sălbatici de cei domesticiți. În mai toate așezările din Epoca Bronzului s-au descoperit resturi osteologice de cai, cu precizarea că în această perioadă ecvidele erau deja folosite atât la călărie, cât și ca surse de hrană. Cum caii domesticiți erau animale extrem de utile și valoroase, strămoșii noștri preferau aproape întotdeauna să-i vâneze pentru carne pe cei rămași sălbatici prin stepele și câmpurile din acele vremuri imemoriale. După cucerirea romană, există unele relatări istorice conform cărora populația folosea calul, o rasă frumoasă de viteză. Cum tarpanii erau singurii cai sălbatici nu doar din Dacia ci și din întreaga Europă de atunci, este mai mult ca sigur că rasa de cai a daco-geților se trăgea direct din tarpanii domesticiți de populațiile autohtone la începutul Epocii Bronzului. Mai departe pe firul timpului, caii sunt omniprezenți în folclorul, istoria, simbolistica, zootoponima, etnobotanica și onomastica strămoșilor.

Caii din trecutul nostru

Se cunoște puțin despre cauzele care au determinat dispariția lor. Povestea tarpanilor este încă o dovadă a agresiunii omului asupra viețuitoarelor. Chiar dacă nu strămoșii noștri au fost cei care au ucis ultimii tarpani din lume, istoria singurilor cai sălbatici nativi din Europa merită cunoscută de toată lumea.

tarpani

Tarpanii și rudele sale sunt ecvidele ale căror siluete au fost zugrăvite de primii oameni în picturile rupestre care împodobesc pereții unor peșteri din Europa. Acest cal sălbatic a fost descris pentru prima data în anul 1774, de către zoologul Johann Friedrich Gmelin, care a avut pe atunci ocazia să observe o mică herghelie de tarpani în districtul Bobrov, lângă orașul Voronej. Numele de tarpan semnifică pur și simplu “cal sălbatic”, provine din limbile turcice și le-a fost dat de kirghizi și kazahi. Ulterior, tătarii și cazacii făceau clar diferența între hergheliile de tarpani și cele de cai domestici sălbăticiţi, pe care-i denumeau tajka sau muzin. Caii sălbatici au trăit în Europa încă din Pleistocen, fiind răspândiți din sudul Spaniei până în estul și centrul marii câmpii ruse. Din Pleistocen până în Holocen, specialiștii au identificat mai multe geno-tipuri ale cailor sălbatici europeni. Culoarea acestora acoperea o largă paletă de nuanțe, cele mai frecvente culori fiind negru, roib, pătat sau vânăt. Zoologii susțin că au existat două subtipuri de tarpani, unul care trăia preponderent în păduri și altul adaptat vieții de stepă și câmpie. Cu toate acestea, conform analizelor detaliate, se pare că între cele două subtipuri existau doar diferențe minore. Ultimul exemplar, cel care a murit în anul 1918 în captivitate, a fost un armăsar care atingea înălțimea la greabăn de 1,40 metri, era de culoare vânăt, avea picioarele negre, prezenta marcaje comune ecvidelor sălbatice (precum dunga dorsală), o coamă stufoasă și abundentă. Se estimează că ultimii tarpani sălbatici au fost uciși între anii 1875-1890, iar ultima iapă rămasă liberă a fost ucisă accidental în încercarea de a o captura. Motivul pentru care cazacii au ucis tarpanii până la ultimul era perfect justificabil în concepția lor. Spre sfârșitul secolui XIX, prigoana împotriva tarpanilor s-a întețit, deoarece caii domestici fugeau în stepe, alăturându-se hergheliilor de tarpani, resălbăticindu-se apoi în decurs de doar câteva săptămâni. În plus, odată recuperați de cazaci, proprii lor cai împrumutaseră deja caracterul rebel al tarpanilor sălbatici; prin urmare, distrugeau căruțe cu lovituri de copită, nu mai suportau șaua și zăbala, mușcau pe oricine se apropia de ei. Din acest motiv, iepele de tarpani care atrăgeau fără voia lor armăsarii cazacilor erau mai temute decât lupii sau hoții de cai.

Tarpanii nu au dispărut totuși fără nicio urmă. În afară de moștenirea genetică lăsată raselor primitive de cai sălbatici europeni, mai mulți cercetători nostalgici au dorit crearea unei rase de cai care să semene cel mai mult cu dispăruții tarpani. În acest scop, profesorul Tadeusz Vetuliani, din cadrul Universității din Varşovia, a selectat cai din fermele țăranilor polonezi, exemplare cabaline despre care el credea că seamănă cel mai mult cu tarpanii, creând astfel un nucleu de creștere selectivă. Noua rasă s-a numit Konik și nu fost singura rasă despre care se pretindea că ar fi descins direct din caii sălbatici europeni.

tarpan_03

Într-un proiect similar derulat intre anii 1930-1940, Lutz Heck, director al grădinii zoologice din Berlin, alături de Heinz Heck, director al grădinii zoologice din München, au început un program care în anul 1960 s-a concretizat în apariția asă-numitului cal Heck, conceput din încrucișările între caii sălbatici ai lui Przewalski, caii Konik ai polonezilor, ponei din Gotland și cai din Islanda. Tot la mijlocul anilor ’60, crescătorul de cai Harry Hegard a început un program asemănător în Statele Unite. Harry Hegard a încrucișat rasa mustang american cu cai din rasele locale folosiți la muncile din ferme. Noua rasă rezultată a primit de numirea de cai Hegard sau Stroebel. Cu toate că cele trei rase de cai au un aspect cumva primitiv, care aduce cu înfățișarea tarpanilor, ei nu sunt deloc tarpani din punct de vedere genetic, iar calul sălbatic european este o specie dispărută.

Ultimii “tarpani” din România

Izvoarele şi mărturiile istorice cu privire la caii sălbatici în Evul Mediu românesc sunt relativ puține, dar nu lipsesc.

tarpan_04

Se pare că pe teritoriul cetății Făgărașului ar fi existat în jurul anilor 1551-1552 un țarc special amenajat pentru menținerea cailor sălbatici capturați. Într-un astfel de parc destinat animalelor sălbatice, nu ar fi fost ținuți cai domestici, cu atât mai mult cu cât în parcul respectiv se țineau doar specii de vânat. La data de 12 noiembrie 1572, principele Transilvaniei, Ștefan Bathori, trimite regelui Ungariei, sub formă de dar, un efectiv de cinci zimbri, nouă cai și doi elani, toate animalele provenind din parcul animalier al cetății Făgărașului (posibil prima grădină zoologică din România). Primul autor care atestă în mod oficial prezentă hergheliilor de tarpani în Ardeal este italianul Antonius Bonfinius, care trăise o perioadă la curtea lui Matei Corvin. În lucrarea sa intitulată “De rerum Hungaricarum decadens”, cronicarul italian amintește abundența speciilor de vânat mare din Transilvania, menționând că, în afară de bouri și zimbri, în Ardeal existau și cai sălbatici. O altă atestare sigură a cailor sălbatici transilvani o face în anul 1575 cronicarul maghiar Gaspar Heltay. Pătura nobiliară din Ardeal considera caii sălbatici un vânat deosebit de apreciat. Nu este deci de mirare că după anul 1700 tarpanii ardeleni au dispărut cu desăvârșire. Ca dovadă, cronicarul Francisc Fasching nu menționează nimic despre cai sălbatici în lucrarea sa Nova Dacia, apărută în anul 1743. În schimb, la aceeași dată, tarpanii erau încă numeroși în sudul Moldovei și Basarabiei, după cum menționează Dimitrie Cantemir în valoroasa lucrare Descriptio Moldaviae.

“Aproape de hotarele Basarabiei și dincolo, în Bugeac, se găsesc și mari herghelii de cai sălbatici, cari nu se deosebesc mai nimic de cei domestici, decât că sunt puțin mai mici și au copitele mai late de-o palmă, dar rotunde și foarte tari. Pe aceștia de multe ori, tătarii din Bugeac îi prind și-i țin fie pentru ospețele lor, fie pentru trebuințele cele de toate zilele.”

Mai departe, domnitorul cărturar menţionează că în perioadele de toamnă, când stepele Bugeacului şi Basarabiei se transformau în mlaştini din cauza ploilor abundente, tătarii din aulurile Crimeei porneau la vânătoarea anuală de cai sălbatici. Hoardele de călăreţi se plasează strategic în câmpurile uscate şi, prin zgomote şi strigăte stridente, gonesc tarpanii spre Goller (mlaştină, loc nămolos în limba tătară, de unde am preluat termenul de ghiol). Din cauza copitelor late, tarpanii se împotmoleau în glod, devenind astfel ținte vii pentru săgețile i sulițele tătarilor. Puțini erau cruțați, în special mânjii sau iepele gestante, restul fiind măcelăriți, carnea lor fiind împărțită egal între familiile acestui popor nomad. În orice caz, caii sălbatici la care se referea Cantemir nu erau alții decât tarpanii sau caii lui Gmelin (Equus cabalus gmelini, vechea denumire ştiinţifică). Între caracterele tipice ale tarpanului, alături de talia mai mică decât a raselor de cai domestici, se remarcă acropodul (segmentul inferior al piciorului) alcătuit din falange proporțional mai late decât ale cailor domesticiți, detaliu anatomic surprins excelent de Cantemir în descrierile sale. De fapt, asupra lățimii copitelor de tarpani domnitorul cărturar revine, arătând că tocmai aceste copite late îi împiedicau să atingă viteze mari și-i făceau să se încurce în ghioluri. Din acest motiv, moldovenii și valahii din vechime denumeau caii sălbatici cu nume precum talapanul sau tălăpanul cu trimitere directă la copitele late ale cailor sălbatici autohtoni. Pe baza tuturor izvoarelor și dovezilor disponibile, se pare că tarpanii au dispărut total din Câmpia Bărăganului la începutul secolului XVII-lea, iar din Moldova, spre mijlocul sau sfârșitul aceluiași secol. La fel ca în cazul bourului, al cărui sânge și bagaj genetic a dăinuit în rasele autohtone, primitive, de vaci românești precum Sura de Stepă, moștenirea și calitățile tarpanilor au rămas în caii moldovenești de război (extrem de apreciați în trecut, astăzi, din nefericire, dispăruți). O parte din bagajul genetic al tarpanilor mai persistă în caii huțuli, singura rasă arhaică și autohtonă de cabaline din prezent. Frumoșii cai huțuli, care merită promovați și protejați măcar ca un ultim prinos adus amintirii hergheliilor de cai sălbatici din care se trag aceștia, herghelii care dădeau o aură de mister și nostalgie câmpurilor și stepelor de odinioară!

Distribuie acest articol:

Aboneaza-te la newsletter!

Trulli

Urmărește-ne pe Facebook și Instagram!

Tarpanii

Scroll to Top