Măgarul, equus africanus asinus, este originar din deșertul Africii, având ca strămoș asinul african sălbatic. Strămoșii măgarului modern sunt subspecii ale măgarului sălbatic african, care trăia în Nubia și Somalia. Cele trei subspecii sunt: Atlanticul, Nubianul și Somalezul. Măgarii au fost mai întâi domesticiți în jurul anului 3000 î.Hr. sau 4000 î.Hr., probabil, în Egipt sau Mesopotamia și s-au răspândit în întreaga lume. În perioada domesticirii, măgarul nu a jucat un rol semnificant în istorie, precum s-a întâmplat în cazul altor specii de animale domestice de statura mare, precum calul. Existenta acestuia a fost decisiva în dezvoltarea civilizației umane, pe când măgarul nu avea nici viteza, nici puterea care sa-l ajute sa concureze cu maiestuosul armăsar. Prin urmare, măgărușul era foarte întâlnit în zonele mai slab dezvoltate, mai sărace și prin rutele comerciale majore, fiind de mare ajutor la caratul bagajelor. Poate supraviețui lungi perioade fără apă și hrană în mediile uscate, iar urechile sale lungi îl ajută să-și păstreze constantă temperatura corpului. Se crede că egiptenii antici foloseau măgarii pentru a transporta pietre prețioase.

Măgarul (Equus africanus asinus) este un animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur. Cele mai evidente trăsături sunt firesc, urechile lungi, ce îi ajută la păstrarea unei anumite temperaturi a corpului și pentru a auzi de la kilometri depărtare. Creste relativ lent, dezvoltarea deplina este la vârsta de 5-6 ani. Nu există rase de măgari, ci tipuri clasificate în funcție de mărime: miniatural având 90 centimetri înălțime, mediu având 1.21 centimetri și mamut având 1.42 centimetri, toate acestea fiind înălțimi până greabăn iar greutatea de la 80–480 kg. Măgarii au o durată de viață de 30 până la 50 de ani. Caracteristicile generale ale măgarului sunt: privirea luminoasa, expresiva, urechi drepte purtate pe un cap uscat, gât bine înfipt, spate lung și drept, crupa ușor înclinată și scurtă, spate musculos, ce permite fixarea optima a hamului, piept arcuit, picioare puternice și robuste, cu articulații voluminoase, copite tari. Culorile cele mai comune ale robei sunt diferite nuanțe de brun, maro închis și negru, dar de asemenea pot fi întâlnite și variantele grizonat. Crucea de pe spate este caracteristica speciei, iar culoarea este nuanță mai deschisa a robei. Deseori apare un inel luminos în jurul ochilor, în jurul gurii, pe nas sau pe burta. Apar frecvent și dungile transversale (zebroide) la nivelul membrelor. Sunt cazuri rare în care se nasc măgăruși de culoarea izabel. Aceștia sunt în general mai exigenți fata de factorii de mediu fiind mai sensibili la lumina soarelui decât exemplarele care au pielea de fond pigmentata.

1. Măgarul de mici dimensiuni sau miniaturali au oase fine, piele subțire, par moale. Capul este mic, craniul este lat, zona nasului este scurta și finuță. Linia de profil a capului este de obicei dreapta, capul adesea are forma deltoida, rareori capătă linii prea fine, de aici și denumirea “cap de știucă”. Urechile sunt relativ mici și mobile. Gatul este scurt și foarte musculos, trunchiul ușor se îngustează, iar crupa de multe ori are musculatura slaba. Temperamentul este vioi, măgarii fiind nepretențioși și extrem de rezistenți.
2. Măgarul de statura medie are oasele tari, trupul lor este puternic și foarte musculos. Partea craniana și a botului este bine proporționată, linia craniului este simpla sau de semi-berbec, la fel și profilul podului nazal, asa-numitul profil de cap de oaie fiind destul de comun. Urechile sunt mobile, de dimensiuni medii. Temperamentul lor este vioi, sunt nepretențioși și foarte buni pentru munca.
3. Măgarul de statura mare are oasele mari și foarte robuste, uneori spongioase, pielea este groasa, capul mare, forma adesea asemănătoare cu a berbecului, cu urechi mari și mai putin mobile. Structura corpului este fără coeziune, de multe ori au corp disproporționat, iar musculatura gatului este slaba. Copita deseori este din material cornos de calitate proasta. Măgarii mari au un temperament flegmatic, sunt pretențioși și ajung la hrana mai greu decât rudele de statura mai mica. Vara, în căldură mare, de multe ori le apar răni pe piele, uneori și eczeme. Măgarii de acesta statura sunt putin folosiți datorita temperamentului lor neprietenos.

Măgarul nu este un animal încăpățânat contrar credințelor populare. Este animal de cireadă și se integrează foarte ușor în gospodărie. Este fericit dacă are în jurul său cel puțin un măgar pentru a-i ține companie și a stabili relații apropiate. De asemenea, va stabili legături și cu alte ecvine, câteodată chiar cu oi și capre. Măgarul se aseamănă mai mult cu un câine decât cu un cal în ceea ce privește afecțiunea oferită. Va dori să stea în prezență ta, câștigându-ți toată atenția posibilă. Este de asemenea foarte inteligent și va învață lucruri rapid. Dacă are încredere va învăța ce îți dorești de la el, măgarul va încerca să-ți facă pe plac. Cu toate acestea, are nevoie să știe că poate avea încredere în tine sau îngrijitorul lui.

Măgarii au fost folosiți ca animale de tracțiune de secole întregi, însă sunt animale de pază excelente, mai ales pentru oi, capre și vite. Datorită mărimii mici, măgarii se potrivesc în culturile de vie dar și în alte scopuri agricole. Sunt creaturi inteligente și nu se vor da în lături de la probleme. Pot fi încăpățânați, dar doar atunci când știu că nu sunt în siguranță. Măgarii pot fi valorificați punându-li-se o șea sau chiar în spectacole ecvine. Măgarul nu are nevoie de bătaie, în ciuda recomandărilor populare. Sunt animale curioase și odată dresați corespunzător, unde nu este indicat sa folosești gesturile dure, cu grijă, răbdare și încredere, pot deveni minunate animale de companie sau pază.

Privind modul de îngrijire și creștere, măgarul este modest, se hrănește și cu plante de calitate inferioara, ierburi și buruieni pe care caii nu le consuma. Nu are nici pretenții legate de adăpost, accepta și un edificiu mai umil. Cu toate acestea, tolerează greu frigul, vântul și umezeala, răcește mai ușor decât caii. Măgarii nu au nevoie să poarte potcoave, decât atunci când lucrează pe o suprafață dură o perioadă mai lungă de timp. Au nevoie doar de o îngrijire regulată a copitelor și vaccinuri, exact ca la cai. Nu au nevoie de multe proteine în dieta lor, ca erbivor, iarba și fânul sunt suficiente. Supra hrănirea va avea ca rezultat un măgar gras. Măgarilor le place să mănânce, de aceea este important să fie consultat de un medic veterinar în cazul în care nu se hrănește normal. Iarba de pășune este bună pentru măgari atâta timp cât nu este prea bogată în proteine. Măgarii sunt animale de deșert de aceea pot câștiga rapid în greutate dacă mănâncă prea multă iarbă.

Măgarii iubesc fânul și le poți da o cantitate mică de grăunțe cu un nivel scăzut de proteine, mai ales mamelor care alăptează. În plus, au nevoie de un bloc de minerale sau sare, iar ca o recompensă le poți da măgarilor morcov sau pâine uscata care sunt recompensele lor preferate. Aceste recompense nu pot fi date frecvent, deoarece odată obișnuiți cu ele, măgarii vor deveni insistenți și vor cere recompensa și atunci când nu este cazul. Atenție, hrana mucegăită și de proasta calitate îi este la fel de dăunătoare ca oricărui alt animal. Un măgar are nevoie de apă proaspătă și curată în permanentă. E bine să te asiguri că măgarul locuiește într-un adăpost sigur ce îl va feri de câini și alți prădători. Chiar dacă nu îți vine să crezi, câinii reprezintă cel mai mare pericol pentru un măgar pentru că nu e suficient de mare pentru a îndepărta un animal hotărât. Măgarul are nevoie de un adăpost cu acoperiș care să-l protejeze de vânt și soare. Nu îi place ploaia pentru că blana sa nu este impermeabilă. Copitele măgarului sunt mai abrupte, cu material cornos mai tare, predispuse la îngustare. Capacitatea de munca a animalului este afectata dacă copitele lui nu sunt îngrijite în mod regulat și drept consecință acesta obosește mai repede.

1. Aproximativ 41 de milioane de măgari au fost raportați la nivel mondial în 2006. China are cele mai multe exemplare (11 milioane) urmată de Pakistan, Etiopia și Mexic.
2. Perioada de gestație a măgarului este de 12 luni, astfel împerecherea trebuie temporizata în asa fel încât zilele fătării sa aibă loc în aprilie-iunie, deoarece nevoia de căldura este mai mare și i se poate oferi și o alimentație mai vitaminoasa. Măgărușul se naște foarte dezvoltat, iar în a doua zi deja aleargă. Cu picioarele și urechile lungi pare un pic ciudat, dar este foarte drăgălaș și răsplătește multiplu atenția și iubirea acordata.
3. Încăpățânarea ce caracterizează măgarul în proverbe, în general nu corespunde cu realitatea, deoarece prin tachinarea animalelor tinere și abuzul oamenilor față de ele, acestea își pierd încrederea. Cu scopul de a menține încrederea lor, trebuie sa va ocupați în mod regulat de măgari, sa va cunoască vocea, cel putin săptămânal sa le periați blana și sa le curățați copitele.
4. Spaniolii au adus măgarii în “Lumea Nouă”.
5. Un măgar sălbatic din Mongolia aleargă mai repede decât un ren.