În urmă cu șapte mii de ani un om s-a apropiat pentru prima oară de un cal nu pentru a-l vâna ci pentru a întinde mâna spre el și pentru a-i zâmbi. Probabil i-a întins un mănunchi de mlădițe crude și verzi sau de iarbă. Nu știm nici dacă omul acela a fost tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat. Dar știm cu precizie un lucru: calul nu a fugit și a venit încet spre el.
Așa a început îmblânzirea calului de către om. Știința spune că pentru a se fi întâmplat acest lucru omul de acum șapte mii de ani trebuia să fie un suflet aproape pur, neviolent și sincer în gestul lui, altfel animalul s-ar fi speriat și ar fi fugit imediat. Din păcate nu știm cine a fost acel om. Nici despre calul care s-a apropiat atunci de el nu știm prea multe, dar știm totuși ceva: a fost o femelă, adică o iapă. Ea a venit către om și puii ei au urmat-o și a urmat-o probabil și armăsarul. Așa a început lunga tovărășie dintre om și cal. Calul a fost al doilea animal pe care omul l-a îmblânzit, primul fiind câinele, îmblânzit acum 9000 de ani. Picturile rupestre de pe pereții peșterilor preistorice înfățișează cai desenați cu patos și admirație, semn că omul preistoric simpatiza deja acest animal și-l considera uimitor. Calul, pe numele lui științific equus ferus caballus este un mamifer copitat din ordinul perissodactilya, familia ecvidee. A apărut în urmă cu 50 de milioane de ani și avea mărimea unui câine. Avea patru picioare prevăzute cu gheare. Se hrănea cu rădăcini pe care le găsea scormonind în pământ cu ghearele (obiceiul scormonitului și l-a păstrast și azi), cu frunze sau cu mici rozătoare. În urmă cu 40 de milioane de ani, datorită diversificării hranei vegetale a abandonat cu totul hrănirea carnivoră, talia a crescut foarte mult ajungând la jumătate din cea pe care o are azi și terminațiile picioarelor au cunoscut diferite faze în care au avut trei gheare, două și mai apoi una singură, actuala copită. La forma actuală a ajuns în urmă cu un milion de ani.
Caii conviețuiau în comunități mari a căror bază de organizare era familia haremică (un harem de iepe condus de un armăsar). Împerecherile multiple și variate și concurența armăsarilor pentru împerechere au contribuit la perfecționarea continuă a rasei și au adus exemplarele acestei specii la un nivel de frumusețe fizică și grație apropiate de splendoare, performanță pe care cu excepția omului puține rase de mamifere o au. În decursul existenței sale specia cailor s-a adapatat la mediu în scopul supraviețuirii. De exemplu, pentru a putea fugi repede atunci când sunt atacați, caii pot dormi în picioare, mișcându-se încet din când în când. Această mișcare ajută inima calului și pompează înapoi sângele din partea de jos a corpului către inimă. Somnul cailor seamănă mai degrabă cu al delfinilor. Ei nu au nevoie decât de trei ore de somn pe noapte și nu tot creierul este adormit ci doar o parte a lui. Pe timp de zi se odihnesc în mai multe reprize, unele având o durată de chiar de o jumătate de minut. Se pot odihni din când în când câteva minute chiar și în timp ce merg. Această neobișnuită calitate le-a dat în trecut o importanță deosebită. Comandanții militari și-au dat seama că pot deplasa în acest fel foarte rapid mase mari de militari dintr-un loc în altul fără ca animalele să resimtă oboseala. Totuși în urma unor astfel de marșuri intense calul trebuie lăsat să doarmă cel puțin 15 ore, altfel moare de epuizare. Perioada de gestație a iepelor este de 11 luni. Deplasarea unui cal se face în patru feluri. Primul este mersul la pas (aprox. 12 km/oră). Al doilea este mersul în buiestru (17 km/oră). La mersul în buiestru calul își duce înainte picioarele de pe partea stângă (cel din față și cel din spate), apoi picioarele de pe partea dreaptă (cel din față și cel din spate). Al treilea mod de deplasare este mersul la trap (35 de kilometri/oră). În mersul la trap calul pășește în felul următor: își duce înainte piciorul din față stâng și piciorul din spate drept, apoi își duce înainte piciorul din față drept și piciorul din spate stâng. În sfârșit, mersul cel mai rapid este mersul la galop (65 km/oră sau chiar 70 km/oră la caii de curse). În mersul la galop calul aleargă prin sărituri: duce ambele picioare înainte, face saltul, aterizează pe ele și aduce lîngă ele picioarele din spate. Se sprijină pe picioarele din spate, duce înainte picioarele din față și repetă saltul. O unitate de cavalerie în galop este o masă de rupere cu o energie impresionantă imposibil de oprit. Acest lucru a făcut ca în trecut cavaleria să constituie principala armă de izbire în confruntările militare. Inteligența cailor a fascinat mulți cercetători ai psihologiei animale, dar și scriitori celebri. Daniele Defoe descrie în una dintre nuvelele sale cum în pădurile Angliei din vremea lui caii se apărau de lupi adunându-se în cerc, cu capetele spre interiorul cercului și cu mânjii în centru și loveau cu copitele lupii care se apropiau. Tot o astfel de apărare a cailor împotriva leilor o descrie și Livingstone care a călătorit în Africa.
Jonathan Swift în celebrul său roman-pamflet intitulat Călătoriile lui Gulliver rezervă o carte întreagă descrierii unei imaginare țări a cailor numită Țara Hoyhnhnms unde animalele superioare înzestrate cu rațiune sunt caii (numiți hoyhnhnms), care posedă darul vorbirii, iar animalele dominate de instincte brutale și josnice sunt oamenii pe care nobilii cai îi numesc yahoo. Oamenii sunt răutăcioși, invidioși, lacomi. Caii se miră că oamenii (adică yahoo) se ceartă mereu între ei și aleargă toți după pietricele strălucitoare. În afară de asta nobilii cai hoyhnhms îi compătimesc pe oameni (pe yahoo) pentru ”defectul” de a nu putea merge decât numai în două picioare și nu în patru. Dincolo de umorul acestui pamflet trebuie să spunem că oamenii au fost dintotdeauna conștienți că specia cailor este una cu calități superioare. Cine a trăit la țară știe că împerecherea dintre un armăsar și o iapă lăsați în libertate pe câmp este precedată de o curte pe care armăsarul o face ”alesei” și care este unul dintre cele mai impresionante lucruri care se pot vedea. Armăsarul aleargă alături de ea, este pur și simplu îndrăgostit și beat de iubire, face gesturi de o tandrețe surprinzătoare, își scutură coama, pune gâtul peste gâtul ”miresei”, aleargă alături de ea, își scufundă nările în coama ei dansând practic un dans nupțial. Caii au o capacitate de înțelegere extraordinară, își recunosc stăpânii după voce și după înfățișare, dar și după îmbrăcăminte, înțeleg aproximativ 80 de cuvinte din vorbirea oamenilor și sunt capabili să analizeze foarte bine și să tragă concluzii rapide privind o anume situație. Charle Crigman, Ebonie Feldman și alți cercetători au remarcat că pe timp de război caii se aruncau în tranșee alături de soldați atunci când începea bombardamentul sau când începea canonada artileriei inamice, pentru a se feri de loviturile exploziilor. Acest lucru îl făceau deliberat și conștienți că în tranșee găsesc apărare. În 1939 când Armata Poloneză, la ordinul generalilor a atacat cu cavaleria tancurile germane, caii s-au dovedit mai inteligenți decât generalii polonezi. După primele atacuri au refuzat să mai asculte comenzile călăreților și au rupt-o la fugă înapoi. Medicul militar veterinar Serge Palister a observat cum în unitățile militare unii cai se prefăceau bolnavi ca să nu iasă la instrucție. La inspecția de front când îl vedeau pe medicul veterinar, ei se lăsau pe picioarele de dinapoi, nechezau încetișor și când mergeau șchiopătau, deși nu aveau nimic. Odată duși în grajd cădeau la pământ și se culcau, dar după ce ușa grajdului se închidea în urma lor se ridicau repede, beteșugurile dispăreau ca prin farmec și ei se repezeau la iesle mâncând și rația lor de fân și pe ale ”colegilor” de grajd. Dacă medicul apărea se prefăceau din nou bolnavi. Toate aceste lucruri arată extraordinara putere de adaptare a speciei. De fapt caii au supraviețuit 50 de milioane de ani tocmai acestei puteri de adaptare. Calul trăiește până la vârsta de 40 de ani, dar numai dacă este bine îngrijit. De obicei speranța lui de viață este de 30 de ani. În secolul al XIX-lea a existat în Anglia un cal Bătrânul Bill care a trăit până la 62 de ani, dar recordul nu a avut cine să-l confirme. În timpurile noastre Guinness Book of World Records menționează un cal care a trăit 56 de ani și a murit în anul 2007. Calul a însoțit omul pe lungul drum al devenirii lui din zorii civilizației și până azi. Din păcate el a slujit și ca armă în războaie. Astăzi caii nu mai sunt folosiți la muncă decât parțial în unele zone izolate. Ultimul război în care ei au mai fost folosiți pentru luptă a fost Al Doilea Război Mondial. Azi armatele lumii îi mai păstrează doar în trupele și gărzile onorifice, protocolare, cum este de exemplu regimentul de cavalerie de gardă de la Curtea Regală Engleză. În schimb se cunoaște o folosire a lor pe scară din ce în ce mai mare în trupele de poliție. O întrebuințare intensă a cailor se mai practică în sport (echitație) și la întrecerile cu curse de cai. Figura deosebit de expresivă a cailor, privirea lor inteligentă și forța lor impresionantă fac din aceste animale tablouri inegalabile și statui artistice vii. Ele exercită asupra oamenilor o atracție irezistibilă, bucură ochiul și relaxează sufletul. Copii le admiră instinctiv, semn că legătura dintre cele cele două specii este puternică și de nezdruncinat.
Autor: Prof. Radu VORNICESCU
